Mă laşi rece, deci n-ai existat

Iubire şi ură, extaz şi agonie. Câte trăiri in cuvintele astea două! Cât de fină e linia care le desparte, şi cât de adâncă poate fi prăpastia dintre ele!

Şi cât de frumos vorbesc atâţia despre iubiri! Chiar dacă de multe ori cu obidă şi regrete. Sublim, şi totuşi mie îmi lasă un gust amar consumul inutil de energie, risipa de suflet, pentru un om de nimic, când se întâmplă să intervină reversul iubirii.

Amar pentru că mi-e cunoscut.

Spunem că inima nu ştie multe şi iubirea nu se uită niciodată.

Atâta timp cât e iubire, cât ne aduce ceva frumos, dătător de viaţă şi speranţă. Când partea asta se duce, când omul pe care l-ai iubit a dispărut pentru că s-a schimbat, ar trebui să dispară şi iubirea şi să lase loc indiferenţei. Nu urii, pentru că asta tot consum de energie înseamnă.

Ştiu că e uşor de spus, dar greu de făcut şi simţit. Şi că e foarte uşor să spui nu-l mai iubesc pe dobitoc!, dar in realitate e tare greu să ţi-l şi scoţi din suflet.

Nu, doamnelor, nu e deloc aşa! Şi da,vorbesc din experienţă.

Da, am iubit doi bărbaţi deosebiţi şi încă îi iubesc. Am să-i iubesc mereu pentru cum sunt ei ca oameni şi pentru ceea ce mi-au adus in viaţă şi în suflet. Unul e iubirea mea din adolescenţă, care m-a definit ca om până spre maturitate (şi căruia îi datorez şi standardul înalt în materie de bărbaţi pe care mi l-am format), celălalt e iubirea mea de om adult, pentru că mi-a desăvârşit maturizarea în femeia care sunt acum. De ambii m-a despărţit viaţa şi soarta, sau poate ambele. Nu le reproşez nimic şi nici mie. Aşa a fost să fie!

Şi pentru că ei nu s-au schimbat în altceva decât ştiam eu că sunt ca oameni, şi iubeam la ei, cât şi pentru că pe mine nu m-au schimbat decât în bine, i-am iubit continuu şi am să-i iubesc mereu. Frumos şi cinstit. Şi îmi amintesc de ei cu plăcere, ca repere dragi ale drumului meu.

Staţi că n-am terminat! Credeaţi că încerc să dau lecţii cunoscând doar partea frumoasă a lucrurilor?

Răbdare, vă rog!

Am cunoscut şi varianta de nemernic care minte frumos şi se preface a fi om deosebit; care face planuri cu tine, îţi dă speranţe, şi care într-o zi îţi spune că nu te (mai) iubeşte. La mine a durat foarte puţin – fix până când l-am cunoscut în carne şi vorbe spuse pe viu, sau mai precis fapte observate, anturaj, comportament şi mentalităţi. Yakk! Promit că voi scrie o carte întreagă despre asta, cândva.

Cât de nemernic? Păi să vă spun – i-a promis marea cu sarea prietenei mele proaspăt divorţate de alt dobitoc, până când a găsit ceva mai convenabil pentru el (care prietenă nici nu bănuia că individul ieşise la căutat!). În câteva zile, biata femeie s-a trezit nu cu bagajele la uşă, ci mutată când era la serviciu! Cu înmânat cheia şi spus doar Am obosit!.

Şi două luni, ăla n-a dat un semn, să vadă măcar ce face femeia aia (cu doi copii pe care îi creştea singură, departe de familia ei); un telefon, să vadă dacă mai trăieşte sau dacă are nevoie de ceva. Nimic.

După aceste două luni, a sunat-o vesel şi nevinovat şi s-a invitat la o cafea. Unde, după puţină conversaţie, a cerut şi desert. Chiar dacă el depusese actele pentru căsătorie cu noua lui achiziţie! Iubire mare, nu?

Ei, doamnelor, cam cât de scârbă v-a făcut povestea mea? Destulă cât să treacă oricui de iubit aşa om?

Să vă spun că prietena mea l-a iubit şi încă îl iubeşte pe ipochimen? C-a suferit ca un câine şi că alea două luni a plâns şi s-a întrebat la nesfârşit unde a greşit? După care iubirea s-a transformat în ură, parţial. Pentru că o parte din ea încă există, deşi din tot ce i-a spus ei se pare că n-a fost nimic adevărat, şi nici din el ca om, aşa că de fapt iubirea ei nu s-ar fi justificat niciodată.

Deci, acesta e motivul pentru care am gustul acela amar, şi pentru care am vrut să scriu povestea de faţă ca să încerc să explic de ce aşa nu. Nu vă faceţi asta!

Tocmai asta e problema mea, că nu e nimic normal în asta. Creierul, instinctul de conservare, inima şi sufletul nostru ne spun să ne protejăm. Să fugim de lucrurile, oamenii şi sentimentele care ne fac rău. Să le uităm şi să nu le mai lăsăm sub nici o formă să ne impacteze.

A spune că urăşti pentru că nu poţi altfel după ce l-ai iubit e anormal. E o eroare de programare, a glitch cum spun programatorii – o hibă, un defect al sistemului care perturbă tot procesul. E ca o zgârietură într-un disc de vinil, şi când acul intră pe ea, în loc ca melodia să curgă frumos, lin şi firesc mai departe până spre finalul ei, se aude un zgomot distorsionat ori se repetă un cuvânt la nesfârşit, ceea ce te înnebuneşte.

Care e reacţia normală în astfel de cazuri? Simplu – te duci şi ridici acul, şi-l muţi pe pista alăturată, la cântecul următor. Treci mai departe refuzând să asculţi mizeria scoasă de acea eroare.

Şi atunci, de ce în viaţa reală să fie normal să stai acolo şi să insişti să asculţi mai departe oroarea? De ce să te torturezi făcând asta? De ce să nu accepţi că ai fost proastă, te-ai minţit sau n-ai vrut să vezi că realitatea alta e de fapt? Sau că el s-a schimbat atât de radical din omul care era, încât a ajuns să fie ceva ce tu urăşti şi dispreţuieşti? Sau pur şi simplu nu se mai asortează cu tine şi drumul tău.

Cum poţi face orice altceva decât să-l ştergi forever din amintiri şi să-ţi vezi de viaţă ca şi când el nici n-a existat? Pentru că n-a adus nimic bun în viaţa ta, aşa că n-ai de ce să-i ridici vreo statuie.

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Mi-au plăcut articolele scrise cu simţire şi durere despre iubiri amare, trecute şi de neuitat. M-am identificat cu ele, sentimentele acestea frumoase, dar nu mă pot solidariza cu durerea inutilă, şi tocmai pentru asta am vrut să adaug şi eu ceva.

Am speranţa că (şi eu) ştiu să scriu frumos despre lucruri deosebite care merită povestite frumos. Aş fi putut spune multe despre povestea de mai sus, cu vorbe meşteşugite care să vă facă să lăcrimaţi. Dar nu asta e intenţia mea. Pentru că eu cred că în goana asta pe care o numim viaţă ar trebui să avem uneori nişte paznici îndrumători, sau măcar un semnal de alarmă care să ne atragă atenţia când trecem prin ceva urât şi periculos.Care să ne avertizeze când pierdem timp sau sentimente cu lucruri şi oameni care nu ne merită, pe noi sau timpul şi atenţia noastră. Care ne consumă şi ne virusează zen-ul pe care ne străduim fiecare să-l atingem şi păstrăm, acel echilibru pe care ni-l dorim cu toţii.

De aceea vreau să spun lucrurilor pe numele lor ăla urât şi real. Vreau să vă scutur din poezia pe care fără să vrem o punem în trăirile noastre, pentru că uneori ea ne împiedică să vedem realitatea mai ales atunci când respectivul e un nemernic. Vreau să vin cu bâta şi să scutur cireşul suav înflorit în care ne suim când iubim dincolo de raţiune. Sau mai precis în care îl suim pe ipochimen atunci când îl iubim. Să se ducă toate florile ca să vedeţi hidoşenia individului fără vreo cosmetizare. Să i se vadă defectele şi pânza în care vă înfăşoară de uitaţi să mai gândiţi. Vreau să pice de acolo şi să-şi rupă oasele, dacă nu i le rupeţi când aterizează. Vreau să vă uitaţi la el cu scârbă cum stă ghemuit şi cum nu mai are nimic din aureola feerică pe care i-o vedeaţi până atunci deasupra capului. Vreau să vă puteţi evalua exact costurile şi pagubele procesului, pentru că logic e aşa: cu cât acestea sunt mai mari şi mai grave, cu atât mai repede şi mai departe trebuie să fugiţi, fără să luaţi cu voi nici unul din bagajele pe care domnul în cauză vi le-a pus în spinare, pentru că asta nu face decât să vă îngreuneze fuga şi să vă încetinească eliberarea. Aruncaţi cu sare peste umăr, ca bătrânii contra piazei rele, stuchiţi şi ziceţi piei, diavole! Şi plecaţi fără să vă mai uitaţi vreodată în urmă la el.

Nu dau sfaturi. Sau ba da, de fapt asta încerc – dar explicându-vă logic procesul, ca să vă fie mai uşor. Pentru că eu una am formaţie tehnică (liceu de mate) şi în capul meu logica primează. Susţin că şi în astfel de cazuri, în care inima se zice că dictează, ar trebui să apelăm la bunul simţ şi la logică. La orice ne-ar face să vedem situaţia clar şi cu toate aspectele ei. Şi să ne imunizăm pe viitor. Pentru că dragostea nu se măsoară cu numărul sau intensitatea suferinţelor provocate, ci doar prin fericirea pe care o aduce.

Deci, doamnelor, haideţi să nu le mai dăm puterea de a ne face rău! Şi voi,domnilor – e la fel şi pentru voi, căci am cunoscut şi caz de bărbat dus de nas de o ştoarfă, care l-a mâncat de bani timp de doi ani, timp în care a fost tratată ca o doamnă şi ţinută în puf, şi care la câteva luni după ce respectivul a rămas fără bani, s-a îmbrăcat şi a plecat. Fără să aibă bunul simţ să mimeze măcar o ceartă, ceva. Exact aşa – s-a trezit într-o dimineaţa şi i-a spus că pleacă. Iubirea ei ţinuse fix cât banii lui. Îşi găsise desigur alt sponsor. Dar şi aici povestea e lungă, promit de asemeni detalii, tot în carte.

Haideţi deci să nu mai credem că iubirea nu poate muri.

Ba poate, şi chiar foarte rapid atunci când n-a fost decât o minciună; ceva construit pe aer nu poate sta în picioare, şi la un moment dat se prăbuşeşte. Pentru că iubirea adevărată e exact aşa cum spun cărţile şi filmele: cu cineva care are grijă de tine şi ştie care mâncare îţi place şi mai ales care nu. Care aude, ascultă şi întelege tot ce spui, dar şi lucrurile pe care nu le spui. Care se luminează la faţă când te vede intrând în cameră. Care face în locul tău toate lucrurile pe care tu le urăşti, tocmai pentru că ştie cât le urăşti. Şi care se înhamă să te placă, să te ajute şi să te aibă alături pe tot parcursul drumului, cu bune şi rele, bucurii, toane si boală, şi cu tot ce înseamnă vieţile noastre până la final.

Ştiu asta tot din experienţă, doamnelor. Din experienţa celor doua iubiri ale mele, şi mai ales de la cea de-a treia.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!